Povești magice – Interviu cu Florina Bumbaru –

Știricim este despre tot ce merită a fi povestit unor părinți care apreciază tot ce este de valoare. Nu mai știu unde, dar, într-o zi, am descoperit poveștile magice, am dat play, am ascultat și m-am gândit că aș vrea să ascultați și voi. Da, voi, atât copii, cât și părinți.

Poveștile audio ne pun creierul la muncă, ne motivează să ne imaginăm, să ținem firul poveștii și să creionăm personajele, întâmplările, întocmai cum ne sunt descrise, povestite.

I-am trimis Florinei câteva întrebări, pentru că mi se pare interesant să aflăm povestea unei povestitoare, așa că vă invit să vă luați un ceai alături și să o descoperiți pe Florina Bumbaru și ale sale Povești magice.

Ș: Cine este Florina, pe lângă rolul de Mămică a 3 Voinici? De ce Voinici, cu majusculă?
F: Pe cât îmi e de ușor să creez povești pe atât de greu îmi e să vorbesc despre mine. Poate pentru că abia acum încep și eu să mă uit la cine este Florina și să o văd cu adevărat. Am 36 de ani și m-am născut în București. În mod inexplicabil, am avut de mică o pasiune pentru limba franceză pe care nu doar o „învățam” ci o „simțeam, o trăiam”.

Așa am ales liceul Școală Centrală din București unde au înflorit franceza și imaginația. Atunci m-a „auzit” pentru prima dată profesoara mea de suflet Dna Elisabeta Niculescu si m-a privit de parcă aș fi fost o minune.

Apoi m-am îndreptat spre Facultatea de Științe Politice – secția în limba franceză, unde l-am cunoscut pe viitorul meu soț. Nu am profesat în zona politică, ci primul job a fost la o firmă start-up IT unde ofeream suport tehnic clienților din Franța. Apoi, am lucrat 11 ani la o Corporație IT împletind limba franceză cu tot ce făceam.

Momentan locuiesc în Belgia și în curând voi începe să țin ateliere de povești la o școală din Bruxelles. Mi se pare incredibil de frumos cum toate alegerile și experiențele de până acum m-au adus într-un loc unde „trăiesc” limba franceză și îmi pot împlini orice vis.

Dar aceasta este partea care se vede. Partea nevăzută presupune că nu aș fi Florina de acum fără toți oamenii cu care am interacționat și care au văzut în mine o minune.

Nu aș fi Florina de acum fără părinții mei care mi-au dat viață, fără mama și tatăl biologic, dar mai ales tatăl care m-a crescut de la 6 ani. Fără mama care m-a protejat ca pe o piatră prețioasă și tata care a făcut tot posibilul să nu-mi lipsească nimic, părinții mei care m-au crescut ca pe o comoară și mi-au admirat pasiunea pentru franceză și citit.

Nu aș fi Florina de acum fără soțul meu care de 17 ani e lângă mine, mă susține și mă încurajează în toate visele.

Nu aș fi Florina de acum fără copiii mei, cele 3 minuni ale mele (Alexandru, Andrei și Albert) care mi-au adus toate trăirile și emoțiile din lume.

Nu aș fi Florina de acum fără profesoara mea de suflet Dna Elisabeta Niculescu de la Școala Centrală care mă privea fascinată de felul cum vorbeam și scriam în franceză.

Nu aș fi Florina de acum fără Roxana care atunci când credeam că nu mai sunt nimic ea a văzut în mine Totul și nu s-a lăsat până nu m-a făcut să cred și eu asta!

Nu aș fi Florina de acum fără Aniela care mă vede un Soare, ne inspirăm una pe alta și strălucim una lângă alta.

Sunt rezultatul alegerilor pe care le-am făcut și a conectării cu toți oamenii din viața mea. Se pare că a ieșit ceva frumos ?

Voinici cu majusculă pentru că cei 3 băieți ai mei sunt sursa și puterea mea. Ei mi-au adus un „montagne russe” de emoții și trăiri. Un „montagne russe” în care fie ajung sus de tot unde trăiesc o energie și o super putere fie sunt jos copleșită în fața celor 3 uriași.

Ș: Ai un proiect frumos, „Povești Magiceˮ. De ce sunt magice, când a început și ce obiective ai cu el?

F: Le consider magice pentru că mi se pare magic felul în care s-au materializat și efectul lor asupra mea, prin ceea ce mi-au adus mie. Cumva, poveștile erau în mine dintotdeauna, dar le-am dat forma de pe blog, acum 1 an și jumătate, abia după ce am început să lucrez cu mine și să mă descopăr eu pe mine.

Poveștile sunt în noi de când suntem mici, ne imaginăm, ne închipuim scenarii, transformăm lumea serioasă din jur într-o lume magică unde totul e posibil. Prin joc și imaginație înțelegem si integram ce vedem in jur. Toți facem asta când suntem copii, fiecare mai mult sau mai puțin, fiecare în felul lui dar toți venim cu imaginație și creativitate doar că pe parcurs uităm, la fel cum am uitat și eu.

La liceu am continuat să-mi cresc imaginația, să-mi exprim trăirile prin scris, prin compuneri în limba franceză. Si mi se părea că prind aripi, că am o putere uriașă.

Pe măsură ce am crescut, m-am angajat ca toată lumea, am devenit serioasă și am uitat de pasiunile mele până când la 30 de ani am devenit mamă. Și m-am trezit că le vorbesc copiilor mei pe limba poveștilor făcând lumea din jur mai frumoasă pentru ei.

Dar odată cu rolul de mamă a apărut și copleșirea, neputința, frustrarea de a nu fi perfectă. Și am simțit nevoia să fac o schimbare, să găsesc bucuria pierdută cândva. Atunci am găsit-o pe Roxana, cu care am început să fac dezvoltare personală, am început să lucrez cu mine și să mă descopăr ușor ușor. Iar Roxana a auzit ceva ce era în mine dar eu nu mai auzeam și mi-a pus întrebarea cea mai simplă cu putință „De ce nu scrii povești pe un blog?” Am învârtit întrebarea în minte vreo două săptămâni până când mi-am răspuns singură „De ce nu?”

Și am început jucându-mă, cu super uimire și curiozitate. Pagina de blog am creat-o imediat, nu m-am împotmolit în perfecțiune și detalii tehnice iar subiecte pentru povești erau peste tot.

Pur și simplu am fost curioasă să văd cum ar fi să scriu povești. La început mă vedeam stângace si neîndemânatică, ștergeam și scriam, căutam confirmări la mame prietene, în privirile copiilor, o poveste venea natural și ușor alta forțat și greu. Erau (și mai sunt) perioade când scriam povești una după alta și perioade de blocaj de câteva luni.

Dar ușor ușor, pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că scriu din mine și pentru mine și am început să am răbdare cu mine și să mă ascult mai mult.

Și aici a apărut magia: pe măsură ce scriam și trăiam o poveste, ceva din mine se așeza, se vindeca și îmi aducea bucurie.

Descoperisem că poveștile sunt legătura cu mine însămi, sunt poveștile pe care nu am știut să mi le spun când eram mică,dar pot să o fac acum pentru copilul din mine.

Acum că le-am descoperit lumina și bucuria, obiectivul meu pentru poveștile magice e să le dau mai departe.

În Belgia sunt încă la început cu poveștile în franceză. Am aflat că aici în școli există meseria de Conteuse (Povestitoare) și tocmai mi-a apărut oportunitatea de a face ateliere de povești la o școală din Bruxelles.

Însă indiferent de forma și drumul lor (blog, cărți, cd-uri audio, ateliere de citit etc), îmi doresc ca poveștile magice să ajungă la sufletele de copii și adulți, să aducă lumină și iubire acolo unde este nevoie.

Ș: De ce ar trebui poveștile audio să fie o activitate a copiilor?

F: Atunci când nu putem citi sau pur și simplu nu avem disponibilitatea, o poveste audio îi conectează pe copii la tărâmul imaginației, a visului unde lucrurile sunt și altfel.

Fie că sunt povești audio ascultate sau citite sau în orice formă (întâmplări reale, imaginate, spuse și integrate in viața de zi cu zi, în parc, la cumpărături, oriunde le facem loc) ele aduc copiilor un alt tărâm, un alt mod de a privi lucrurile și de a le rezolva.

(((Copiii se identifică în povești și preiau din ele modele de viață dar mai presus de orice preiau poveștile trăite de părinții lor.)))

Ș: Care sunt pașii în scrierea unei povești? Cum îți alegi subiectele?

F: Poveștile sunt peste tot, în tot ce ne înconjoară, dacă ne dăm voie să le vedem. Când sunt în starea de conectarea cu natura, cu tot ce e în jur, în starea de ascultare, de observare, pur și simplu văd lucrurile altfel, mi se pare că tot ce e în jur are ceva de spus.

Nu sunt în starea asta tot timpul dar între două drumuri de luat copiii de la grădiniță, între două conflicte cu jucării, în dansul cu și printre copiii mei, în rutina zilelor, mă opresc și mă observ pe mine și ce e în jur. Și împletesc trăirile mele cu ce observ.

Apoi notez ideile și continuu plimbarea cu copiii, cumpărăturile sau ce făceam. Și când simt momentul, mă așez la calculator, cu sau fără muzică și mă conectez cu starea pe care am observat-o și am notat-o și încep să o detaliez. Uneori povestea vine brusc și curge foarte ușor, alteori o rumeg mai mult timp, îmi pun întrebări, îmi dau timp, ascult până când vine și răspunsul.

E un proces continuu, un proces de cunoaștere de sine în care cu cât sunt mai atentă și mai conștientă cu atât „văd” mai bine poveștile, le culeg, le trăiesc din nou și din nou în timp ce le scriu și îmi aduc rezolvarea, înțelegerea.

Și pentru că e un proces de oglindire a noastră, am senzația că poveștile nu se termină niciodată căci suntem o sursă inepuizabilă de povești.

Ș: Am observat că poveștile abordează probleme cu care se întâlnesc copii: furia, subaprecierea, oglindirea sinelui. Cum reacționează copiii la aceste subiecte? Care este impactul din feedback-ul pe care îl ai până acum?

F: Copii și adulți, ne e foarte ușor să ne identificăm în poveștile și întâmplările altora (fie că sunt auzite de la prieteni, vecini, știri, din parc sau din cărți). Copiii au modul și ritmul lor de înțelegere, uneori opun rezistență când sunt certați sau li se face morală sau pur și simplu nu aud explicațiile adulților.

Dar o poveste, o poveste îi captează prin simplu fapt că vine de altundeva, de pe alt tărâm și din alt timp. Îi aduce într-o lume imaginară unde nu sunt reproșuri și așteptări în mod direct față de ei ci le aduce indirect experiența și modul de rezolvare a altor personaje.

Poveștile sunt ca semințele care călătoresc și ajung acolo unde e nevoie iar fiecare copilaș o ascultă, o repetă în gând, o mângâie, o îngrijește până când încolțește în mintea lui sub forma unui model de comportament.

Anul trecut începusem să le citesc la o grădiniță în Romania și mi s-a părut fascinant să dau viață poveștilor în mijlocul copiilor și să văd reacția lor. Apoi am fost invitată la un cerc de lectură WAHM un super grup de susținere și creștere pentru mame creat de Elena Gorun. Peste tot unde se ivea o ocazie de grup de copii, la vreo petrecere sau pur și simplu când simțeam, intram în rolul de povestitor. Mi s-a întâmplat în timp ce le povesteam, să mă conectez la emoția lor, să trăiesc intens povestea și să plâng odată cu ei.

În Bruxelles am citit deja la 2 școli și a fost wow , îmi amintesc cum își priveau uimiți chipurile în oglinda pe care o adusesem, de parcă nu se mai văzuseră niciodată într-o oglindă.

Nimic nu mi se pare mai viu și mai înălțător ca a fi în mijlocul copiilor, a crește și a străluci odată cu ei.

Câteva feedback-uri mi-au rămas în minte :

De pe un grup francez de mămici pe Facebook, o mătușă mi-a scris cum copilașul de 4 ani (mai anxios de felul lui care prefera scene violente la tv) urma să se ducă în vizită la unchiul lui care suferise un accident și avea arsuri pe față. Familia era îngrijorată de cum va reacționa băiețelul căci era mai mereu anxios și retras si vedea violență peste tot. S-a nimerit să asculte seara povestea audio „Sibil, la souris peureuse” („Soricelul Sibil”) iar a doua zi când s-a dus în vizită la unchiul cu arsura, băiețelul era foarte relaxat și spunea că nu-i mai e frică. Mătușa s-a gândit la povestea pe care o ascultase seara și mi-a trimis un mesaj să-mi mulțumească.

Altădată, când am citit „Copacul Furios” la o clasă de grădiniță (3-4 ani) în Bruxelles era și un băiețel mai agitat. Când făceam jocul cu privitul în oglinda, i-am oferit și lui oglinda și nu s-a mai oprit din privit pana la sfârșitul poveștii când i-am spus că o poate păstra. Nu i-a venit să creadă când i-am dat-o cadou. Cumva, am simțit că deși cei din jur îl priveau ca pe băiatul dificil din clasă, ceva in el s-a schimbat atunci când s-a privit pe el însuși în oglindă și repeta cu ceilalți „Sunt frumos și minunat și mă iubesc așa cum sunt”.

Și am mai primit un feedback diferit și amuzant: o mămică din Timișoara a făcut un filmuleț cu cei doi copilași (4 ani și 6 ani) care jucau o scenetă cu personajele din povestea „Spiridușii Staică si Haică”. Mi s-a părut superb felul cum integrau cei doi frățiori povestea în jocul lor.

Am primit multe feedback-uri frumoase, extrem de frumoase de la mămici, bunici, educatoare, despre cum le ajută poveștile să-si crească altfel copiii. Fiecare mesaj mi-a dat energie și bucurie să merg mai departe atunci când uitam și nu mai credeam în mine.

Ș: Cărei grupe de vârstă se adresează poveștile? Practic, cât de mic este copilul care are răbdare și atenție pentru a-și imagina întămplările din poveștile audio de 8, 10 minute?

Am primit feedback-uri de la toate vârstele deci aș zice că nu au limită de vârstă. Iar de început, cred în jur de 2 ani jumate 3 ani in funcție de disponibilitatea fiecarui copilaș. Atenția copilului e cu atât mai mare cu cât copilul se regăsește și se identifică în poveste.

Ș: Ce părere ai despre poveștile tradiționale? Ai corecta ceva la tâlcurile deja cunoscute?

Poveștile tradiționale au rolul lor și sunt folositoare așa cum sunt. Când le citesc copiilor mei povești tradiționale modific sau scot fragmentele mai agresive în rest îi vad la fel de curioși. Ceea ce contează e starea pe care o primesc copiii când li se citesc povești, starea de atenție, de căldură, de cuib.

O poveste poate să transmită sau nu un mesaj, poate fi folositoare sau nu, simplă sau complicată, oricum copilul va prelua în funcție de nevoia lui și va integra în felul lui mesajul. Dar ce rămâne pentru copil este starea de iubire, de căldură, de siguranță, de conectare cu persoana care-i citește.

Ș: Este piața pregătită pentru altfel de povești decât cele tradiționale?

De ce nu? Există o multitudine de variante de povești. Fiecare poveste are cititorii, ascultătorii ei.

Ș: Care este povestea ta preferată și de ce?

Trandafirul încăpățânat
Este o poveste despre cum să ne descoperim noi pe noi și să devenim tot ceea ce vrem să fim. Despre cum să ne eliberăm de ceea ce cred alții despre noi (inclusiv de ce credem noi despre noi) să ne eliberam de ce se așteaptă de la noi și să creștem, să înflorim pentru noi înșine, devenind proprii grădinari.