Nu există părinte care să nu se confruntat cu mofturile copilului său în materie de mâncare. Dar ce facem dacă aceste refuzuri sunt urmate de scăderi în greutate ori de repulsii constante în ceea ce privește mâncarea? Până unde merge limita dintre ,,mofturi culinare” și anorexie?
Încă de pe la de la 10, 11, 12 ani, unii copii, în special fetițele sunt mult prea preocupate de aspectul fizic și greutate. Faptul că au contact cu modele generate de media (personaje perfecte de poveste, desene, personaje mondene cu care interacționează prin intermediul televizorului) îi determină să își impună limite alimentare, pentru a nu se îngrășa. Mama este un model de regula pentru fiica familiei. Dacă fetița va observa că mama este mereu la dieta și are un regim restrictiv repetând motivul „vreau să slăbesc”, atunci există mari șanse ca fiica să refuze dulciuri, chiar și pe cele făcute în casă, din dorința de a avea același comportament ca mama sa.
Identificată încă din anii 1870, anorexia reprezintă o tulburare alimentară frecventă și destul de gravă, care se manifestă în special prin înfometare, pierdere în greutate și o frică nejustificată de îngrășare. Aceasta mai poarta denumirea și de anorexie nervoasă, concept dat în anul 1873 de către William Gull, unul dintre medicii personali ai reginei Victoria.
Scăderile în greutate într-un timp destul de scurt, controlul obsesiv în ceea ce privește greutatea corporală, optarea pentru hainele lungi si largi, scoaterea multor produse din alimentative, produse care altadată erau consumate fără nici o problemă, infometare, căderea părului, amețeli, dureri de cap, stări emoționale oscilatorii, precum depresia, oboseala permanentă, insomnia sunt doar câteva dintre simptomele anorexiei.
Deși riscul cel mai mare de a fi predispuși la această obsesie de a deține controlul absolut asupra greutății se manifestă în adolescență și ca tânăr adult, nici copiii mai mici nu sunt excluși din statisticile privind aceasta boală.
De cele mai multe ori, aceste deviații alimentare sunt generate și de anumite tipare de frumusețe pe care mass-media le promovează. Copiii nu pot trece prin filtrul propriei gândiri aceste tipare, si astfel consideră că ceea ce văd constituie normalitatea. Implicit intervine nevoia de aliniere unui tipar în care toti trebuie să fim slabi, să arătăm întotdeauna foarte bine, asemeni personajelor „de pe sticlă”.
Care este diferența dintre anorexie și bulimie?
Majoritatea oamenilor cred că cei doi termeni au aceeași conotație, însă diferența majoră dintre bulimie și anorexie (tulburarea alimentara asemănătoare cu bulimia) este aceea că bulimicii își mențin o greutate constantă, deși nu se înfometeaza. În schimb, își autoinduc voma, pe când anorexicii manifestă pierderi considerabile în greutate, folosind ,,metoda înfometării”.
Nu există nici un tratament medical pentru bulimie, însă se recomandă ședintele de psihoterapie și terapie comportamentală. Cu cât această boală este recunoscută mai repede, cu atât tratarea ei va fi mai ușoară. Majoritatea persoanele care suferă de bulimie își înving boala cu ajutorul terapiei.
Așadar, dacă observați la copilul dumneavoastra simptomele descrise mai sus este necesar să vă adresați unui specialist în cel mai scurt timp.
În încheiere, vă prezentăm un documentar foarte bine realizat, al cărui scop este să ne determine să avem grijă să monitorizăm copiii, alimentația lor și să îi educăm corespunzător cu privire la importanța unei alimentații echilibrate.
„Când te urci pe cântar și vezi că ai luat în greutate, te gândești că esti un eșec, ești imens, cum te-ai putut îngrășa atât de mult în așa puțin timp?” (Natasha, 12 ani)
„Cei mici au gusturi și grade senzoriale diferite si ceea ce este delicios pentru noi pe ei poate că nu îi încântă. Vorbim de o problemă atunci când mediul și familia sunt afectate de mofturile copilului. Fiecare tulburare de comportament alimentar reprezintă doar un simptom zgomotos, ceea ce se vede la suprafață, dar problemele pot fi cu cauze multiple: un copil care încearcă să-i controleze pe cei din jur prin indermediul alimentației, depresiv sau care are o imagine de sine scăzută. Însă, trebuie să aflăm de ce un copil în plină creștere și cu poftă de viață are instinctul alimentar pervertit.”
[wp_biographia user="ruxandra"]
Educația începe din sânul familiei, se consolidează prin informație la școală și se dezvoltă continuu prin cunoștințe și norme. Responsabilitatea părinților este majoră, întrucât ei se fac răspunzători de primele repere în ceea ce privește educația comportamentală și educația civică.
Încă din primele luni de viață, copilul este învățat primele repere, cum și când să facă diverse activități. Prin puterea exempului, părintele dă noțiuni despre bine și rău, despre reguli de comportament care îl vor ajuta pe copil să se integreze, să fie acceptat și lăudat pentru educația primită.
Momentul în care copilul se abate de la regulile de conduită prestabilite de normele societății, nu copilul este învinuit direct, ci părinții săi, care nu au știut să îi ofere educația celor 7 ani de acasă. Trebuie menționat și faptul că un copil, în primii 7 ani (aș adapta 6, întrucât la 6 ani se merge mai nou la clasa zero), până să înceapă școala, merge și la creșă, sau grădiniță, unde primește lecții despre cine este el și cum trebuie să se comporte într-un grup, care îi sunt responsabilitățile și drepturile.
Cu toate acestea, tot părintele este cel care poartă pe umeri grija unei educații corespunzătoare. În ciuda programului încărcat, acesta trebuie să găsească timp să îl învețe pe copil lecțiile esențiale despre disciplină, valori și principii, pentru a se dezvolta frumos.
Momentul intrării la școală, când lucrurile devin serioase, este pragul evaluării, când copilul trebuie să aibă întreg bagajul de cunoștințe necesar pentru a interacționa bine cu cei din jur. Poate v-ați întrebat care exact sunt toate acele lucruri pe care copilul trebuie să le știe la sfârșitul celor 7/ 6 ani. În acest sens, am realizat o listă a bunelor maniere pe care copiii trebuie să le cunoască pentru a dovedi educația parentată ce le-a fost oferită.
Un copil de 3 ani trebuie:
Un copil de 10 ani trebuie:
Un adolescent de 15 ani trebuie:
Bunele maniere îi oferă copilului instrumentele de care are nevoie în viață. A-l învăța pe cel mic aceste lecții presupune să ai răbdare și să conștientizezi că învățarea este un proces treptat. Însă mai presus de orice lecție verbală este exemplul pe care îl oferi. Degeaba înveți copilul să nu înjure dacă tu, ca părinte, faci acest lucru. Credibilitatea mesajului scade, făcând informația strict un aspect teoretic, insignifiant.
Scriitoarea Sheryl Eberly îndeamnă părinții să își laude copiii atunci când se comportă manierat, întrucât acest fapt întărește dorința de progres: „Principiile care guvernează eticheta se bazează pe respectul pentru noi înșine și pentru cei din jurul nostru. Ele îl învață pe copil să-i trateze pe ceilalți cu bunătate, înțelegere și să țină cont de sentimentele acestora. De asemenea, copilul va căpăta încrederea în sine pe care i-o va da faptul că știe ce și când trebuie făcut. Această încredere crește odata cu abilitatea copilului de a-i percepe pe cei din jur și de a lega relații care să îl mulțumească.”
Psihologul de serviciu: Ruxandra
„Când vorbim de cei șapte ani de acasă cei mai mulți se gândesc la partea educației, la noțiunile de bine și rău pe care le stăpânește copilul și la cum se descurcă acesta în societate. Copilul și implicit părinții sunt imediat etichetați atunci când cel mic uită de reguli și principii. Însă prin ,,șapte ani de acasă", în afară de manierele învățate trebuie să vedem dacă acel copil a trecut cu bine prin stadiile de evoluție, a depășit angoasele și fricile fiecărei etape, iar acum la 7 ani a intrat în perioada de latentă și autocenzură.”
[wp_biographia user="ruxandra"]
Copiii imită și acest lucru este vizibil inclusiv în gusturile vestimentare. Încă din primii ani ai copilăriei, aceștia au o apetență pentru a imita, inclusiv prin vestimentație, persoanele sau personajele cu care interacționează direct sau virtual.
Băieții au tendința de a se îmbrăca precum personajele din povești sau din desenele animate, în schimb, fetițele mai adaugă acestei rețete și împrumutarea hainelor și accesoriilor mamelor lor. Rochițe, pantofi cu toc și rujul aplicat pe toată fața- practică des întâlnită în cazul fetițelor, atunci când prind un moment de neatenție al adulților.
Cum anume se dezvoltă simțul în materie de haine și accesorii în cazul copiilor este simplu de intuit. Părinții, cu precădere mama sugerează piesele vestimentare, culorile, potrivirea încălțărilor și a accesoriilor. În funcție de comoditatea articolului și poate și în funcție de aprecierile primite odată ce poartă o ținută, copilul manifestă o afinitate pentru un anumit outfit.
O altă posibilitate o reprezintă expunerea la mesajele media. Din desenele animate, din emisiunile la care are permisiune spre vizionare, copilul reține culori, asocieri și involuntar, va dori să imite.
Situația dificilă o reprezintă manifestarea unor mofturi. Refuzul de a purta o anumită piesă sau dorința accentuată de a fi îmbracat/ă cu un articol vestimentar înseamnă că personalitatea copilului își spune primul cuvânt în materie de gust și stil vestimentar.
Neplăcute pentru părinți sunt manifestările propriilor alegeri, mai ales în momente de grabă. Trebuie respectate însă alegerile sale, pentru a-i da încredere în sine. Fie că alege singur ce să poarte, sau alege îmbrăcămintea pentru păpuși, personajele jucării pe care le deține, copilul exersează simțul cromatic, învață să asocieze, de multe ori după cum își amintește din cărți, desene, viața reală.
Sfaturile părinților sunt o sursă permanentă de învățare și mai nou, piața oferă și cărți pentru educație vestimentară adresate copiilor, ceea ce înseamnă că actualii copii vor fi adulți cu o mai mare pasiune pentru stil și fashion în anii ce urmează.
„În general pe la vârsta de aproximatix 2 ani, copiii traversează un stadiu opoziționist și negativist prin care ei își afirmă propria individualitate, dar părinții au tendinta să judece comportamentul copiilor ca pe un capriciu. Copilul are nevoie să se împotrivească și să nu facă ceea ce îi cere părintele, așadar ceea ce se înțelege prin mofturile vestimentate poate fi doar o perioadă pe care copilul o traversează.
La fetițe este un comportament întărit și clădit pe o baza culturală de către mediul familial; fetele se identifică cu mamele, se încalță cu pantofii lor, uneori rivalizează în cochetarie cu acestea. Acest mod este necesar pentru clădirea viitoarei personalități feminine. Identificarea feminină se întâmplă inclusiv în cuplurile unde părintii au acelasi sex, pentru că unul dintre părinți are un rol feminin, pasiv, transmițând astfel copilului valorile legate de eleganța feminină. În cazul identificării de gen contează mai mult mediul și ceea ce este dobândit prin educație și prin identificări inconștiente, decât sexul biologic cu care se naște copilul.”
[wp_biographia user="ruxandra"]
Frecvența cu care participăm la petreceri și expunerea la cât mai multe mesaje media ne determină să fim mereu în căutare de nou, inedit, impresionant. Petrecerile sunt acele evenimente frumoase care reunesc familia, apropiații pentru a sărbători un anume moment. Provocarea de a face dintr-o reuniune o petrecere memorabilă este noua preocupare a gazdelor și implit a agențiilor organizatoare de evenimente.
Un eveniment reușit implică foarte multe detalii, de la previziunile meteo de care trebuie ținut cont, la prospectare și confetti; iar pentru cei mai pretențioși, inclusiv meniu raw vegan.
Alexandra Nicolae, Strategic Media Planner and Events manager al Papillon Media ne împărtășește din experiența organizării unor evenimente de nota 10.
1.Care sunt ingredientele petrecerii perfecte pentru copii?
Există două etape: ingredientele din punct de vedere al organizării și ingredientele de atmosferă din timpul petrecerii. În background este multă muncă, seriozitate în respectarea termenelor, a unui buget și mai ales de coordonare a așteptărilor cu creativitatea pe care o transpui pentru evenimentul respectiv prin produse, momente artistice, detalii de decor, surprize.
La petrecere, este necesar ca toți actorii implicați, începând cu gazdele și cei meniți a anima petrecerea să creeze o atmosferă frumoasă, iar invitații, desigur, să vină cu zâmbete largi și dispoziție de distracție. Petrecerile pentru copii necesită o manifestare de energie și veselie care te farmecă și îți conferă o fericire aparte. Trebuie însă să existe disponibilitate de interacțiune cu copiii, de a li se permite acestora să se manifeste în voie, sub atentă supraveghere, evident.
Pe scurt elemente de succes ale unei petreceri pentru copii sunt entuziasmul și pofta de distracție!
2. Cum vă asigurați că îndepliniți toate așteptările clientului?
Este foarte important ca toate ingredientele de care aminteam să corespundă cu așteptările clienților, care trebuie întâmpinate cu idei probate direct cu copiii, pentru că, în definitiv, ei trebuie să fie cei mai mulțumiți și fermecați de eveniment. Unii vor momente artistice, dans, prinți și prințese, atmosfera fermecată, clovni, baloane, lampioane, sclipici, îngerași, ghirlande și o grămadă de surprize colorate, dar poate la cererea de ofertă nu includ toate elementele. De aceea ne asigurăm că se completează un formular atent realizat pentru a face toate visele să devină realitate și a înlătura orice neplăcere, precum fobia unor copii de clovni sau deranjarea vecinilor cu vuvuzele.
3. Care este mesajul pentru părinții nehotărâți în a lucra cu o firmă care să le organizeze petrecerea?
Dragi părinți, nu vă punem la îndoială creativitatea și dorința de a vă personaliza petrecerea. Dar noi vă putem eficientiza timpul și organiza bugetul cu rezultate frumoase, întrucât avem deja colaboratori și furnizori de încredere, care răspund prompt solicitărilor noastre. Dați-vă șansa să vă simțiți răsfățați la petrecerea pe care o organizați pentru copilul/copiii dumneavoastră. Plăcerea, distracția și zambetele sunt de partea noastră.
Cățelușii și pisicuțele sunt animale domestice, deseori întâlnite în casa unei familii. Cățeii sunt însă o problemă odată ce devin agresivi și mușcă, la fel cum pisicile sunt de temut dacă zgârie. De ce capătă aceste animale care îți sunt așa de dragi un comportament agresiv și cum să te aperi de ele?
În copilărie înveți animalele, să le recunoști, să le imiți onomatopeic, ce anume fac ele, pe care este bine să le iubești și de care să te ferești. Cățeii și pisicile se obișnuiesc foarte repede cu cei cu care conviețuiesc, uneori chiar asumându-și responsabilități față de copii. Sunt multe dovezi video ale internauților care filmează cățeii având grijă de bebeluși sau salvându-i în situații critice.
Însă nu toți copiii interacționează îndeaproape cu un câine sau o pisică și, deși au tendința de a se apropia de ele și a le arăta afecțiunea, animalele devin violente. Mircea Popoiu, de profesie medic veterinar, ne dă câteva clarificări privind comportamentul animalelor de companie și cum să alegem un animal de casă:
„Agresivitatea are la bază mai multe cauze, fiind o manifestare de apărare, deci uneori justificabilă pentru supravețuirea individului. Ea poate fi teritorială, ierarhică, de frică, o tulburare de comportament, atunci când este de natură patologica.
Majoritatea problemelor apar ca rezultat al faptului că tendința omului este de a-i integra în familie ca pe un membru uman și astfel ignorând natura lor comportamentală de specie. Animaluțele, de mici au tendința de a-și asigura un loc ierarhic în grup și amuzați de reacțiilor lor drăguțe de "agresivitate", stăpânii nu numai că nu dezaprobă un astfel de comportament, ci chiar îl încurajează.
Când acesta crește, și dupa ce și-a învățat "lecția", comportamentul devine o problemă, remediabilă, dar cu efort susținut. Ca soluție pot recomanda discuții cu persoane abilitate (dresori, etologi, crescători sau chiar stăpânii animalelor de companie) care te pot orienta cu privire la tipul, rasa animalului ce ți se potriveste și la adoptarea unui comportament educativ adecvat care îți va dezvolta companionul într-un animal echilibrat care va aduce bucurie în sânul familie. Cazurile de agresivitate sunt rare, în general stăpânii sunt multumiți de companionii lor.”
Pe scurt, este bine să te ferești de animale pe care nu le cunoști, întrucât o mișcare bruscă sau o mimică necunoscută animalului îi pot sugera că vrei să îi faci rău, se va speria și va dori să se apere prin lătrat, zgâriat sau chiar mușcătură.
Odată cu maturizarea, vei învăța să recunoști un animal agresiv care fie doar își apără teritoriul, fie a fost maltratat și se apără de oameni manifestându-se agresiv față de intențiile tale de afecțiune. Cât timp ești copil și nu cunoști animalul, te sfătuim să stai deoparte, cu atât mai mult dacă nu ai un adult în preajmă care să poată interveni.
„La nașterea unui cățeluș, animăluțului îi este frică de noi. Totul este nou și ciudat pentru el, iar nouă ni se pare foarte drăgălaș, dar cu timpul, el crește, se face mare și începe să nu-i mai fie frică de oameni. Pe la 3, 4 ani, unele rase devin imense, acest fapt aducând și agresivitatea unui cățel. Lumea începe să se sperie, iar în unele cazuri de agresivitate, se poate ajunge chiar la uciderea animalului respectiv.”
[wp_biographia user="octavian"]
